Acesta este locul unde MORȚII stau în casă cu cei vii. Atenție, imagini video greu de văzut!

Moartea reprezintă un subiect la care oamenii evită să se gândească sau despre care le este greu să vorbească. Există totuși un loc pe această planetă unde morții fac parte din existența cotidiană a celor vii. În regiunea indoneziană Toraja, Sulawesi, trupurile decedaţilor „locuiesc” alături de familiile lor.

Reporterul BBC Sahar Zand a surprins într-un reportaj aceşti oameni a căror viaţă gravitează în jurul morţilor.

Dintr-o încăpere ce pare a fi o cameră de zi, nemobilată, doar cu câteva poze pe perete, răzbat voci amestecate şi miros de cafea. Se pare că este o adunare de familie.

„Ce face tatăl tău?”, se adresează gazdei unul dintre musafiri, iar starea de spirit se schimbă brusc. Toţi privesc spre o cameră mică, în colţ, unde un bătrân stă întins pe un pat colorat.

„Este încă bolnav”, răspunde calm fiica sa, Mamak Lisa.

Zâmbind, Mamak Lisa se ridică şi se apropie de bătrân, atenţionându-l printr-o atingere uşoară. „Tată, avem musafiri, sper că nu te superi”, îi spune ea.

Apoi, mă invită să intru şi să fac cunoştinţă cu Paulo Cirinda, tatăl său.

 

Ochii mei rămân aţintiţi pe pat. Paulo Cirinda este ţeapăn, nici măcar nu clipeşte, deşi cu greu îi văd ochii prin ochelarii prăfuiţi. Pielea îi este cenuşie, crăpată, pe alocuri cu găuri, ca şi cum ar fi fost mâncată de insecte. Corpul îi este acoperit cu mai multe rânduri de haine.

Am rămas blocată, aproape hipnotizată, până când nepoţii săi au început să alerge prin cameră şi m-au trezit la realitate. 

„De ce doarme bunicul tot timpul?”, întreabă unul dintre ei râzând. „Bunicule, trezeşte-te şi vino la masă!”, strigă celălalt.

„Shhh… Nu-l mai deranjaţi pe bunicul! Lăsaţi-l să doarmă!”, îi ceartă Mamak Lisa. „Îl veţi supăra!”, adaugă ea.

Surprinzător este că acest bărbat, Paulo Cirinda, a murit în urmă cu 12 ani, dar familia sa îl consideră încă viu.

Din exterior, ideea de a ţine un cadavru în casă atâta timp pare bizară. Totuşi, pentru  mai mult de un milion de oameni din această parte a lumii, reprezintă o tradiţie de secole.

Când cineva moare, pot trece luni sau ani întregi până când este înmormântat. În tot acest timp, familiile ţin trupul în casă şi îl îngrijesc ca şi când ar fi viu, dar bolnav. Îi aduc mâncare, băutură şi ţigări de două ori pe zi. Îl spală şi îi schimbă hainele în mod regulat. Mai mult, defunctul beneficiază şi de o oală de noapte într-un colţ al camerei. Nu este lăsat singur niciodată şi nici pe întuneric. Atunci când se întunecă, luminile sunt aprinse. Familiile consideră că dacă nu îl îngrijesc aşa cum trebuie, spiritul său îi va bântui.

În trecut, trupul era îmbălsămat cu frunze şi plante aromatice. În zilele noastre, se practică însă injectarea de produse chimice, de obicei formol. Acesta este motivul pentru care, în camera răposatului, este un miros greu.

loading...

Mângâind pomeţii rigizi ai tatălui său, Mamak Lisa spune că simte încă o legătură emoţională puternică cu el. „De altfel, suntem toţi creştini”, explică ea cu mâna pe inimă, „iar rudele îl sună sau îl vizitează pentru a afla ce face, pentru că noi credem că el este aici şi ne poate auzi”.

În timpul vieţii, oamenii din Toraja muncesc din greu pentru a strânge avere. Şi asta nu pentru a trăi în lux, ci pentru o plecare glorioasă din această lume. Morţii stau în casele lor până când familiile sunt pregătite atât emoţional, cât, mai ales financiar, să-şi ia la revedere de la ei.

Înmormântările sunt grandioase, reprezentând evenimente sociale importante la care participă sute de oameni și care durează mai multe zile. Ceremoniile presupun chiar sacrificarea câtorva zeci de bivoli și porci, precum și mai multe dansuri ritualice. Cu cât a fost mai puternică persoana în cadrul grupului, cu atât mai multi bivoli sunt sacrificați în cinstea sa.

Practic, Torajanii îşi petrec cea mai mare parte din viaţă agonisind pentru aceste ritualuri extrem de costisitoare.

Trupurile sunt rareori îngropate în pământ.  Înmormântarea propriu-zisă se face în mai multe moduri.

De regulă, sicriul este depus într-o nişă săpată în stâncă, pe care familiile nobile o decorează la intrare cu „tau-tau” – statui care au exact înfăţişarea decedatului, păstrând chiar şi detaliile legate de îmbrăcăminte sau bijuterii. Cei bogaţi au parte cel mai adesea de astfel de morminte, deoarece săparea grotelor în stâncă este costisitoare şi de durată, însă uneori se folosesc nişele naturale şi se îngroapă chiar mai mulţi membri ai unei familii într-una singură.

În alte cazuri, sicriul este agăţat cu funii pe un perete stâncos sau în interiorul unui copac (practica obişnuită pentru înmormântările copiilor – inedit este faptul că arborele continuă să se dezvolte în jurul corpului).

O altă modalitate de este aceea în care sicriul este adăpostit într-un mormânt în formă de casă, o astfel de construcţie (numită „casa din care nu mai iese fum”), fiind considerată a doua locuinţă a unei persoane după moarte. O asemenea locuinţă serveşte drept cavou unei familii întregi.

La un interval de timp prestabilit (la fiecare trei sau cinci ani, de exemplu) are loc o ceremonie specială în cadrul căreia se schimbă hainele şi sicriele decedaţilor, o zi numită „a curăţeniei”.

Sursa: https://infostiri.net/2017/04/21/traditii-bizare-locul-unde-mortii-stau-casa-cu-cei-vii-sunt-hraniti-de-doua-ori-pe-zi-si-ingrijiti-ca-niste-bolnavi-fotovideo/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *